Ieri am aflat că președinta BCE, Christine Lagarde, își va încheia mandatul mai devreme — pe 7 februarie 2027. Știrea nu a fost chiar o bombă. Vorbe despre o posibilă plecare înainte de termen circulă încă din februarie, când Financial Times a pus eventualul ei exit în legătură cu viitoarele alegeri prezidențiale din Franța.
La acel moment, BCE a reacționat cu prudență la zvonurile din presă, declarând că Lagarde este concentrată pe activitatea sa și nu a luat nicio decizie de a se retrage. În esență, autoritatea de reglementare nu a confirmat, dar nici nu a infirmat informațiile. Ulterior, Lagarde însăși a recunoscut posibilitatea unei plecări înainte de termen, însă fără a oferi detalii. Cu timpul, subiectul a coborât în planul doi sau chiar trei și apoi a dispărut din atenție.
Așadar, declarația de ieri a părut și neașteptată, și într-un anumit sens previzibilă.
Subtextul politic este destul de transparent. Franța se confruntă primăvara viitoare cu alegeri prezidențiale care ar putea complica semnificativ relațiile Parisului cu Bruxelles. Un scenariu probabil este un al doilea tur între extrema dreaptă, reprezentată de Marine Le Pen, și stângistul radical Jean‑Luc Mélenchon. Potrivit Reuters, Le Pen conduce în prezent în sondaje. Deși este prematur să fie dat vreun candidat drept sigur câștigător, probabilitatea este ridicată ca învingătorul să vină din unul dintre cele două poli — dreapta sau stânga.
Plecare timpurie a lui Lagarde permite ca succesorul să fie agreat cât timp Emmanuel Macron este încă președinte, păstrând influența actualei administrații franceze asupra deciziei de numire. Acest lucru este important deoarece mandatul este de opt ani. Se poate spune că Lagarde „joacă în aceeași echipă” cu Bruxelles, ajutând la prevenirea din fașă a unei potențiale dispute. Deși ea își prezintă demisia ca pe o dorință de a „vorbi mai liber despre chestiuni dincolo de politica monetară”, motivațiile politice sunt evidente.
Pe acest fundal, întrebarea esențială este cine îi va succeda lui Lagarde în funcția de președinte al ECB. Numele menționate cel mai frecvent sunt fostul șef al băncii centrale olandeze, Klaas Knot, și fostul guvernator al Bank of Spain, Pablo Hernández de Cos, care conduce acum Bank for International Settlements. De Cos pare candidatul cu cele mai mari șanse, inclusiv într-un sondaj Bloomberg publicat săptămâna trecută: 12 economiști l-au indicat pe el, în timp ce nouă l-au indicat pe Knot. În Spania, de Cos se bucură de sprijin atât din partea premierului Pedro Sánchez, cât și a liderului opoziției, Alberto Núñez Feijóo.
Este de asemenea remarcabil faptul că Spania nu a avut niciodată un președinte al ECB, iar numirea unui „vultur” precum Boris Vujcic în funcția de vicepreședinte ar putea consolida poziția unui candidat mai moderat, cum este de Cos.
La ce ne putem aștepta sub conducerea sa? Mulți analiști îl caracterizează pe Knot drept un „vultur pragmatic”, în timp ce de Cos este văzut ca mai dovish. Totuși, de la ambii candidați se așteaptă să mențină continuitatea de politică la ECB.
În opinia mea, de Cos va acorda mai multă atenție riscurilor de suprastructurare a politicii monetare și va încerca să echilibreze lupta împotriva inflației cu susținerea creșterii economice. Însă nu trebuie să ne așteptăm ca ECB să reducă dobânzile imediat după preluarea mandatului său; deciziile rămân în sarcina Consiliului guvernatorilor, iar rolul președintelui este să organizeze dezbaterea, să ajute la formarea unui consens și să transmită piețelor poziția colectivă a băncii. Desigur, influența președintelui depășește un singur vot, dar președintele nu poate stabili unilateral politica. Totuși, în caz de egalitate de voturi, poziția președintelui poate fi decisivă.
Povestea de personal de ieri a eclipsat practic ședința ECB din octombrie, care s-a dovedit a fi lipsită de evenimente notabile. Regulatorul a lăsat dobânzile neschimbate și a recurs la un limbaj bine cunoscut. Pe de o parte, ECB a menținut deschisă posibilitatea unei majorări a dobânzii în decembrie; pe de altă parte, a subliniat stabilitatea relativă a presiunilor inflaționiste de bază și absența unei accelerări semnificative a creșterii salariilor. Înăsprirea condițiilor financiare a reprezentat un alt factor de reținere. Per ansamblu, banca a trebuit să cântărească riscul persistenței unei inflații ridicate față de riscul răcirii excesive a cererii interne.
Reacționând la evenimentele de ieri, EUR/USD a revenit de la minime, dar nu a reușit să-și consolideze ferm poziția în zona 1,12. Consider această creștere în primul rând o corecție pe fondul slăbiciunii mai ample a dolarului și al unui impuls temporar pentru euro, dat de majorarea din decembrie care este încă inclusă în prețuri pentru ECB. Cu toate acestea, ECB nu și-a înăsprit suplimentar poziția, astfel că nu există fundament pentru o apreciere sustenabilă a euro.
Raportările macro din SUA de ieri au fost, dimpotrivă, favorabile dolarului: PIB-ul SUA pentru T3 a crescut cu 3,4% anual (prognoză 3,2%), iar consumul personal a crescut cu 3,8%. Cererea robustă însoțește accelerarea inflației, permițând Fed nu doar să își mențină poziția hawkish, ci chiar să o înăsprească.
Prin urmare, continui să văd dolarul într-o poziție de forță. Ambele bănci centrale — Fed și ECB — ar putea înăspri condițiile de politică monetară la ședințele lor din decembrie. Însă Fed se sprijină pe o cerere internă mai solidă, în timp ce ECB trebuie să țină cont de creșterea riscurilor de încetinire economică. O schimbare a președintelui ECB nu va elimina această diferență. Prin urmare, corecțiile euro ar trebui privite ca oportunități de deschidere a pozițiilor short, cu o țintă principală la 1,1130 (Banda Bollinger inferioară pe D1).
